Etnografia

Arhitectura traditionala
Portul si cântecul popular
Ocupatii traditionale
Instalatii tehnice taranesti
Obiceiurile populare

Arhitectura traditionala sus

  Se consituie ca o certa resursa turistica prin materialul de constructie al cladirilor, solutiile arhitectonice originale si prin îmbinarea armonioasa a elementelor arhitectonice. Materia prima utilizata aproape în exclusivitate pâna la începutul secolului 20 a fost lemnul. Astazi putem vorbi în aceasta zona de o generalizare a constructiior de caramida, mai durabile, dar de o valoare arhitectonica mai redusa. Arhitectura zonei a cunoscut doua influente: aceea a M. Apuseni pentru zonele montane unde s-a preluat modul de constructie caracteristic acestora si influenta Câmpiei Tisei al carei mod de realizare a constructiei a fost preluat si aplicat în zonele depresionare si de contact cu muntele.
  Gospodaria taraneasca traditionala cuprindea si mai cuprinde si acum (chiar daca materialul de realizare a constructiilor s-a schimbat): casa de locuit, sura si acareturile. Casele traditionale sunt construite din bârne de lemn prinse la colturi în muscaturi sau în coada de rândunica. Acoperisul este realizat din paie sau din sindrila, în patru ape în zonele înalte de munte si în doua în cele de contact. Constructia avea de regula trei încaperi: camera de locuit, camara si tinda. În zonele de munte fundatia este din pietre legate cu mortar sau cu pamânt iar uneori prin folosirea iscusita a denivelarilor terenului sub casa se realizeaza pivnite. Podeaua casei era din pamânt batatorit iar mai apoi din scânduri.
  Sura este în zonele înalte o constructie impozanta mai înalta decât casa de locuit. Are în centru sopronul iar pe cele doua laturi grajdul si camara. Acoperisul este înalt din paie sau feriga iar în podul casei se pastreaza fânul. Este asezata de regula în spatele casei.
  Acareturile (cotete, cosara penru porumb, cuptorul pentru pâine) sunt dispuse în variate moduri în zonele de munte curtea avînd de cele mai multe ori o forma neregulata iar uneori casele sunt chiar neîmprejmuite.
Interiorul caselor taranesti traditionale impresioneaza prin simplitatea si functionalitatea
amenajarilor. Pentru casa cu o singura încapere s-a adoptat împartirea functionala pe colturi a acesteia: un colt era amenajat pentru prepararea mâncarii, unul pentru odihna altul pentru ustensile si vase iar ultimul pentru servirea mesei (cu mese si scaune sau lavite). Alte articole erau cuierele, podisoarele, lazile de zestre, dulapioarele, lingurare, sararite, toate fiind realizate din lemn. Pe pat era asezat un strujac umplut cu paie, iar ca acoperitoare duna din pene de gâsca sau cerga de lâna. Pe pereti se asezau blidele iar deasupra lor stergare asezate în forma de fluture. Tesaturile de interior se faceau din lâna sau fibre vegetale (cânepa, in, bumbac). Se teseau lipidee, fete de masa, de perna, stergare, stergare de perete. Motivele decorative folosite sunt roata, cârligul, pintenii, redate geometric, motive vegetale, carouri (pentru lâna) iar culorile predominante erau rosu si albastru.
  Portile caselor sunt de regula simple, materialul folosit traditional pentru realizarea lor era
lemnul dar în prezent acesta a fost înlocuit cu altele mai rezistente (metal, tabla). Câteva exemple de porti sculptate pot fi vazute în localitatile Copacel si Auseu la marginea zonei montane.

Portul si cântecul popular sus

  Sunt resurse turistice de prim rang, vorbind în modul cel mai direct despre personalitatea, cultura si mentalitatea celor care le-au creat. Ca si în alte zone ale tarii portul popular al zonelor etnografice Crisul Repede si Tara Beiusului impresioneaza prin autenticitate, unitate de conceptie si sobrietate. Regasim si în portul popular aceeasi armonie, echilibru si demnitate caracteristice tuturor creatiilor populare.
  Portul barbatesc traditional se compune din opinci, obiele de lâna, cioareci de postav alb, serparul (sau brâul), camasa, cojocul sumanul si bitusa iar la sarbatori la acesta se adauga cizmele de piele lungi. Camasa barbateasca, principalul accesoriu este alba, larga cu cusatura fina la guler de culoare neagra pentru batrâni si rosie pentru tineri. Cromatica pentru costumul barbatesc este de regula sobra, dominînd albul si negrul celelalte culori fiind folosite cu multa discretie.
  Portul femeiesc cuprinde opinci, obiele, poale albe, zadie, camasa, spatoi, cojoc, suman, batic (numit în zona cârpa). Spatoiul, zadia, cârpa de cap sunt pe fond negru si au o ornamentatie bogata cu o gama coloristica pastelata. Peste batic uneori se pune un stergar foarte bogat împodobit. Dupa caz se adauga un cojoc fara mâneci pâna la solduri. Ornamentatia este una variata cu motive fito-, zoo-morfice si geometrice. Cromatica este una mai vie decât la barbati (predomina albul si rosul) iar ornamentatia este mai exuberanta si mai bogata. Aceste comori ale creatiei populare se gasesc în prezent în foarte multe din lazile de zestre dar se poarta din ce în ce mai rar, la sarbatori si manifestari culturale, fiind excluse din portul obisnuit al locuitorilor.
  O importanta colectie de piese de port popular românesc a fost amenajata în comuna Auseu (lînga Alesd) de catre artistul popular Petre Bodeut.
  Cântecul si jocul popular însotesc principalele momente de sarbatoare, fie ca este vorba de festivaluri populare, târguri si mai ales nunti taranesti. În comparatie cu portul popular cântecul si jocul popular s-au pastrat mai putin alterate de trecerea timpului.

Ocupatii traditionale sus

  Asa cum am aratat în capitolul despre asezarile si oamenii Padurii Craiului, locuitorii acestei zone practicau înca din vechime o serie de meserii care pot pot fi încadrate în trei mari profile: agricol, forestier si industrial.
· Agricultura: a fost si este în continuare principala activitate prin care locuitorii zonei îsi asigura existenta. Practicarea agriculturii prezinta interes prin faptul ca mijloacele folosite pentru lucratul pamântului sunt în continuare, în cea mai mare parte cele arhaice.
· Lemnaritul: a implicat în trecut o mare parte a locuitorilor zonei, în prezent datorita reducerii suprafetelor împadurite si a exploatarii organizate, numarul celor implicati în aceasta activitate este mult redus. Pe vaile mai importante din masiv (Crisul Repede, Valea Iadului) se practica pâna la sfârsitul secolului trecut plutaritul, bustenii neprelucrati legîndu-se în plute si fiind transportati pâna în Câmpia Crisurilor. Albiile acestor râuri au fost amenajate în acest scop cu stavilare, diguri si locuri de descarcare. Dar lemnul se folosea si pentru întrebuintari locale dintre care una din cele mai importante era confectionarea lazilor de zestre. Acestea îmbinau în mod fericit utilitatea practica cu un rafinat simt estetic. Cele mai importante centre de ladarit din aceasta zona erau la Budureasa, la sud de M. Padurea Craiului, Calatea, Vârciorog si Delureni.
  Mestesugurile taranesti au fost, extrem de variate nevoilor existente care nu puteau fi satisfacute prin schimburi cu alte zone si datorita bogatiei de materii prime minerale, animale si vegetale.Cele care au avut o amploare deosebita sunt urmatoarele:
· Olaritul: se practica atât în bazinul Crisului Repede cât si în bazinul Crisului Negru. Cel mai important centru de olarit al zonei a fost si este cel de la Vadu-Crisului unde în anul 1938 erau înregistrati peste 90 de olari. În prezent mai lucreaza doar un singur olar. Ceramica realizata este din argila alba (datorita lipsei de oxizi de fier) si este orientata preponderent spre ceramica de uz casnic. Centrul cel mai important din bazinul Crisului Negru este Leheceni, unde se obtine o ceramica rosie (din lut mai bogat în oxizi de fier). Vasele specifice centrului de la Vadu-Crisului sunt ulcioarele, canceele, oalele înalte, ulcelele de lapte si blidele. Motivele decorative sunt dominate de spirale si sunt de veche traditie, cele mai des întâlnite fiind liniile drepte, simple sau paralele si spirala care caracteriza ceramica neolitica.
· Vararitul: se practica în trecut pe scara larga în masiv, vararii din aceasta zona deserveau o mare parte din nevoile de var ale vestului tarii. Practicarea sa este legata direct de prezenta calcarului,care furniza materia prima pentru aceasta activitate. Cuptorul de var numit local camenita este de trei tipuri: îngropat în pamânt, semiîngropat (în panta) si la suprafata. Capacitatea cuptorului este de cca 1000 kg calcar (1,5- 2 m adâncime, 1,8 m diametru). În prezent arderea calcarului se mai practica doar pentru satisfacerea nevoilor locale, cuptoare de var în stare de functionare existînd înca la: 10 Hotare, Damis, Ponoare, Remeti, Vadu-Crisului, iar cuptoare de var parasite pot fi vazute raspândite pe întreaga suprafata a masivului. Arderea varului se face din aprilie pâna în august, iar umplerea cuptorului necesita multa pricepere deoarece boltile trebuie sa fie rezistente si stabile. Arderea dureaza cca 3-4 zile, focul trebuie mentinut tot timpul, temperatura de ardere a varului fiind de 900-1000° C.
· Blanaritul- cojocaritul: nu se mai practica în prezent decât sporadic. Centrele cele mai importante erau la Vadu- Crisului si Suncuius unde se faceau pieptare închise pe
umeri si sub brat iar tabacirea pieilor se facea la Bratca. În bazinul Crisului Negru centrele cele mai importante erau la Cabesti si Rosia.
· Prelucrarea fibrelor textile: se foloseau ca materii prime cânepa, inul, lâna si bumbacul. Pive pentru fibrele textile existau la Bratca, Suncuius, Bulz si Luncasprie.
Despre amploarea raspândirii acestor instalatii vorbeste si acordarea denumirii de Valea Steazelor unei vai situate în raza comunei Rosia, unde functionau mai multe astfel de instalatii (steaza= piva de postav).
· Mineritul: se practica în zona Suncuius-Vadu Crisului înca din secolul XVIII, în secolul XIX mari cantitati de argila exploatate aici fiind exportate. În prezent acesta se practica la Suncuius (argila), Astileu (argila), Racas, Vârciorog, Rosia, Remeti (bauxita).
  Pe lânga aceste mestesuguri practicate în trecut pe scara larga în aceasta zona, se mai practicau alte mestesuguri pentru satisfacerea unor mici necesitati locale. În aceasta categorie trebuiesc inclusi mesterii fierari- potcovari, confectioneri de viori cu goarna (Damis, Lazuri), de gresii pentru ascutit coasa, dogarii si alte mestesuguri.

Instalatii tehnice taranesti sus

  Au cunoscut în zona o raspândire foarte larga. Cele mai vechi astfel de instalatii sunt râsnitele de piatra datând din perioada neoliticului. Exemplare de astfel de râsnite se pot vedea la centrul de ceramica Vadu-Crisului.
  Morile de apa îsi au atestata existenta începînd cu secolele XII-XIII. Morile din aceasta zona sunt de doua feluri: cu aductiune superioara (cu palete sau cu cupe) si cu aductiune inferioara numite si mori de curent. Morile cu palete erau destinate apelor mai mari iar cele cu cupe apelor cu debite mai mici.

  În afara morilor mentionate mai sus alte zeci de astfel de instalatii existau în aceasta zona, practic pe fiecare vale mai importanta erau mai multe instalatii de acest gen fapt atestat de numeroasele toponime ce au legatura cu existenta acestor instalatii: Valea Boiului (în locul numit "La Caduri"), Valea Bratcutei, Valea Misidului (în locul numit "La Mori"), Valea Izbândisului, Valea Galasenilor (Moara Jurjii), Valea Topa (numita pe o portiune Râu Morilor), etc.
  Joagarele hidraulice: se utilizau pentru taiatul bustenilor în scânduri. Foloseau forta motrice a apelor repezi de munte ce puneau în actiune roti asemanatoare celor de moara. Aceste instalatii au functionat pâna în secolul nostru, cel din Munteni (Com. Bulz) a functionat pâna în anul 1955. Instalatii asemanatoare au mai existat la Suncuius, Meziad, Rosia.
  Pivele de postav (steaze): au functionat pâna la începutul secolului cele mai multe fiind în
Luncasprie,Rosia (Valea Steazelor), Bratca. Un singur exemplar mai poate fi înca vazut în cadrul complexulului industrial taranesc de la Bulz, care mai cuprinde pe lânga piva de postav o moara cu cupe, o vâltoare si o fierarie.
  Acestea sunt principalele tipuri de instalatii tehnice taranesti al caror principala sursa de atractie o constituie ingeniozitatea, simplitatea si eficienta utilizarii unor mijloace puse la îndemâna de natura pentru satisfacerea necesitatilor de zi cu zi ale taranului.

Obiceiurile populare sus

  Românii, ca si alte popoare au marcat cele mai importante evenimente din viata lor cu diferite obiceiuri, traditii si datini care însotesc viata omului, obiceiuri a caror origine si uneori semnificatie initiala se pierde în negura vremurilor.Sunt elemente ale culturii spirituale a locuitorilor zonei si pot constitui prin elementele de autenticitate si originalitate puncte de atractie deosebita pentru turisti. Exista aici o mare bogatie de datini si obiceiuri traditionale, din care o buna parte s-au diluat de-a lungul timpului s-au si-au pierdut din autenticitate prin adoptarea unor elemente moderne. Cele mai importante obiceiuri sunt cele legate de viata personala (botez, nunta, înmormântare) care s-au pastrat mai putin alterate decât cele legate de viata sociala, de comunitate. Cu toata aceasta alterare a obiceiurilor, practic nu exista localitate din M. Padurea Craiului unde vizitatorul sa nu regaseasca într-o proportie mai mare sau mai mica traditii si obiceiuri, martori ai culturii spirituale a locuitorilor. Daca veti merge la Bratca veti regasi obiceiuri precum vergelul, turaleasa, burzucanul, la Suncuius corinzile (cum li se spune colindelor) de iarna, la Magesti, bituseii, iar obiceiurile de nunta se regasesc într-o forma relativ autentica în toata zona analizata.
  Nunta este cel mai spectacular obicei deoarece la aceasta participa de regula întreaga comunitate. Conform unei traditii stravechi momentele esentiale ale unei nunti sunt petitul, chematul la nunta, ospatul si învelitul miresei. Un element de data mai recenta este încredintarea (logodna) ce are loc dupa petitul fetei. Petitul se desfasoara dupa ce tinerii hotaresc sa se casatoreasca când feciorul cu parintii si o ruda apropiata se duc la casa fetei pentru a o "cere" . Raspunsul se da de regula pe loc sau la o data ulterioara, timp în care se clarifica problemele zestrei. Logodna are loc imediat dupa momentul petitului când viitoarei mirese i se încredinteaza inelul de nunta. Cu o saptamâna înaintea nuntii are loc chemarea la nunta, un moment deosebit de pitoresc când chematorii îmbracati în straie de sarbatoare, umbla de la o casa la alta invitînd oamenii la nunta prin oratii si scuturînd si aruncînd în aer un bat care este împodobit cu panglici multicolore, spice de grâu, batiste, iar în cealalta mîna tin o sticla de tuica din care ofera locuitorilor. Saptamîna premergatoare nuntii este rezervata pregatirilor de nunta, îndeosebi celor culinare care trebuie sa fie cele mai îmbelsugate. În ziua stabilita la casa socrului mare (tatal mirelui) se constituie "oastea" mirelui avînd în frunte un stegar, oaste care porneste însotita de muzica la casa miresei. Aici graitorul va trebui sa asigure accesul, ce are loc dupa lungi discutii. Urmeaza cerutul miresei cu urmatoarele cuvinte:

Multumim, multumim
cu mesenii nostri alaturi,
care mi-au slobozit graiul,
sloboada-i Dumnezeu raiul
bine ne pare
de cinstea asta mândra si frumoasa
care se vede pe masa
Dar mai bine ne pare
de crai si de craiasa
c-or merge cu noi acasa
Dumnezeu la multi ani sa-i traiasca
La gazda de loc Doamne da- le noroc.

  Dupa cerutul miresei urmeaza ospatul care tine de regula pâna a doua zi dimineata. O alta grupa de obiceiuri care deasemenea s-au pastrat nealterate în întreaga zona sunt obiceiurile de iarna. Acestea reprezinta o parte importanta a folclorului stravechi situat la interferenta dintre religios si laic si îmbraca forma unui teatru popular. Aceste manifestari colective sunt foarte importante ele reprezentînd pentru oameni continuarea traditiei, continutul lor fiind pastrat cu sfintenie de-a lungul timpului. Ritualul colindei s-a pastrat si acesta nealterat, colindatorii, dupa ce s-au pregatit din timp, pornesc din capatul satului si colinda din casa-n casa, întrebînd mai întâi daca sunt primiti.